Jim Jones si William Branham

"Jones nu a fost un om bun care a devenit rău, aşa cum au crezut mulţi. 

Seminţele nebuniei, ale violenţei şi ale cruzimii au crescut în el încă din copilăria lui în INDIANA. 

După ce mai apoi i-a umplut pe adepţii săi cu propria lui paranoia şi a clădit ziduri psihologice care i-a ţinut pe aceştia sub controlul său şi departe de lumea exterioară.

Cu toate că Jones şi-a împrumutat ideile din grupuri religioase neconvenţionale, Templul [aşa se chema grupul lui "Oamenii Templului"] nu a crescut din New Age sau religii orientale, ci din Creştinism în inima Americii. 

A fost recunoscut de o denominaţie principală iar inspiraţia lui religioasă majoră a fost "hucksterism" [negustorie ambulantă] de tip penticostal cu tradiţiile sale de vindecări false şi alte "miracole"

Jones, care s-a numit pe sine un "Dumnezeu socialist", nu a fost un ideolog pur, ci a fost şi un cameleon pragmatic, împins de propriile slăbiciuni şi de nevoile personale de famile, acceptanţă şi putere." 

Iată şi în continuare câteva fragmente traduse tot din cartea "RAVEN - Istorie nespusă despre rev. Jim Jones şi oamenii săi" (Peoples Temple) scrisă de Tim Reiterman, cel care a supravieţuit carnagiului, ascunzându-se în jungla din Guyana... A crea o imagine însemna a crea publicitate, iar aceasta însemna o mişcare îndrăzneaţă. 

"La scurt timp după mutarea la noua sa biserică, el a organizat o convenţie religioasă mamut între 11-15 iunie 1956 într-o sală cavernoasă din Indianapolis numită „Tabernacolul Cadle”. 

Tabernacolul Cadle

Ca să atragă mulţimile, Jim avea nevoie de un cap de afiş religios, aşa că a aranjat să împartă amvonul cu Rev. William Branham, un evanghelist al vindecării şi un autor religios tot atât de stimat de unii ca şi Oral Roberts sau Billy Graham. 

Ca un preludiu la acest eveniment „Herald of Faith”, un buletin informativ creştin din Chicago i-a oferit lui Jones o platformă în ediţia sa din Mai 1956. 

În proza sa elocventă, aproape biblică, Jones şi-a camuflat agnosticismul – sau ateismul – său şi a ascuns faptul că folosea religia în scopuri sociale. 

A revelat însă în mod subtil rolul religiei în evadarea sa din sărăcie.„Creştinismul, ca un ceasornic, trebuie să fie tras pentru a începe să meargă. Cuvântul spune că 'Cel ce flămânzeşte şi însetează după neprihănire va fi săturat'. Noi nu putem progresa cu Dumnezeu, până ce nu vedem dacă există ceva care să răspundă sau să caute după adevăr. Există vreun răspuns divin la dorinţa omului după o viaţă transformată? Este progresul, doar ridicare sinelui cuiva cu ajutorul 'propriilor şireturi'? Este ceea ce auzim din cer doar ecoul propriului strigăt de invocare?” 

Aproape 11.000 de Creştini au participat la întâlnirea de deschidere a convenţiei ca să-l vadă pe Branham şi pe Jim Jones, tânărul în vârstă de 24 de ani. Deşi Branham era cunoscut din Chicago până în statele Caroline, slujba sa nu era destul de puternică între negri; în schimb acea a lui Jones avea să devină. Negrii au reprezentat aproximativ o cincime din totalul de oameni în acea zi. 

Mulţi au venit să îl vadă pe Jim Jones în serviciul preliminariu de după amiază, apoi au rămas acolo pentru serviciul culminant de seară împreună cu marele vindecător Branham, un carismatic liniştit, care începea să chelească în jurul vârstei de 45 ani. 

Deşi Jones era mult mai zgomotos în predicare şi rugăciune decât Branham, ambii predicatori au urmat în mare parte aceaşi procedură penticostală, bazată foarte mult pe numere – adrese, asigurări sociale, de telefon, poliţe de asigurări – tot felul de lucruri pe care orice detectiv privat le-ar putea afla. 

Ca şi nişte ghicitori, ei le-au spus oamenilor lucruri trecute sau viitoare din vieţile lor. Branham chiar le spunea oamenilor ce le spuneau medicii lor la ultima vizită. Întreg acest discernământ a fost prevăzut ca să clădească credinţa către acel vârf, când 'vindecarea' era posibilă. 

Rândurile de rugăciune s-au întins din spatele sălii până la scenă şi pe aceasta. Persoane au venit înainte la rând pentru o consultaţie privată cu Jones sau Branham. Când predicatorul şi-a pus mâinile peste persoană şi se ruga cu voce tare, energia creştea. 

Pe băncile lor, credincioşii îşi înălţau inimile şi mâinile în rugăciune. Febril, mulţi scoteau strigăte de extaz sau îl implorau pe Isus pentru o minune. 

Mulţi „cădeau”, înainte chiar să-i atingă predicatorul. Dar, de obicei părea că le dădea o impingere bună pe frunte la finalul rugăciunii, şi aceasta, propria lor înclinaţie şi orice putere venea de la Duhul Sfânt îi răsturna pe spate cu mâinile în sus în predare către cer. Unii cădeau jos cu grijă dar mulţi picau ca o scândură; noroc că acei tineri vânjoşi stăteau în spatele lor să-i prindă şi să-i culce cu grijă pe podea. 

Oamenii strigau: „Aleluia! Slavă Domnului”, în timp ce fraţii lor trăiau experienţa Duhului Sfânt. 

Pretutindeni în sală, oamenii îşi ridicau vocile cu mulţumire. Dacă totul mergea bine, coridoarele erau ticsite cu oameni ca o grămadă de lemne de foc. Unii oameni, atinşi de Duhul Sfânt, erau culcaţi pe spate, aveau convulsii, pleoapele le tremurau, gurile li se închideau şi se deschideau spasmodic, ca la peştii pe uscat. Unii săreau aproape instantaneu în picioare, zâmbind, ciufuliţi dar reîmprospătaţi; vecinii lor îmbrăţisându-i când aceştia se întorceau la scaunele lor. Alţii, stăteau în transă pe podea – părând a fi uitaţi de toţi – minute şi uneori ore în şir. 

După standarde evanghelice (protestante), cu cât mai mulţi oameni „cădeau”, cu cât mai bine. 

Branham nu doar că s-a bucurat de una din cele mai mari audienţe, ci a şi reuşit să îi facă pe oameni să cadă de pe scaune în timp ce era pe scenă. El a putut ajunge la ei fără ca să-i atingă măcar. Şi uneori, practic fiecare pe care şi-a pus mâinile, a căzut jos. 

Novicele Jim Jones nu putea rivaliza cu procentajul lui Branham. Expunerea s-a dovedit de nepreţuit pentru Jones. O persoană care i-a fost prezentată pastorului de la „Peoples Temple” cu ocazia acestui eveniment era un om înalt, în jur de 45 de ani, pe nume Archie Ijames. 

Ijames a venit să-l audă pe William Branham, dar el era exact omul de care avea nevoie Jim Jones. Jones avusese ceva dificultăţi încercând să-i facă pe negri să creadă că era sincer în ce priveşte frăţietatea rasială, iar Ijames putea să-l ajute ca să-i aducă în turma sa..."

Tradus din cartea "Raven", de catre ABEL, Germania 
(Multumim Abel)

Clip video a lui John Collins despre momentele de asociere dintre Jones si Branham. 

Este interesant ca Branham ii vede "bine si vindecati" pe oamenii care aveau sa fie membrii la "People's Temple". Nu vede, nu prevede, nu prezice dezastrul, distrugerea care ii pastea pe oamenii aceia. Pe buna dreptate ne putem intreba fara nici o teama: ce profet e si asta? Spune de bine cand e de rau si spune de rau cand e de bine. E doar un proroc fals care niciodata nu stie nimic dar pretinde ca stie totul.

Dati click in dreapta jos, pentru a mari vizualizarea.


Articol similar: https://mesajul.blogspot.ro/2014/03/profetul-psihopat-jim-jones.html


Articol aparut si in presa romaneasca: http://a1.ro/news/inedit/cea-mai-mare-sinucidere-in-masa-913-morti-276-copii-moartea-nu-este-decat-o-trecere-spre-alt-nivel-beti-otrava-id612769.html